Domnia sa a făcut studii de romanistică (franceză, italiană), de istorie și studii clasice, iar doctoratul cu renumitul autor Hugo Friedrich la Freiburg cu o teză despre Petrarca. Și-a început cariera ca romanist la Marburg unde s-a și habilitat.
A învățat româna autodidact încă din timpul studenției la Freiburg, în 1953, pentru a putea citi romanul „Rusoaica” al lui Gib I. Mihăescu. O vorbea perfect, într-o rostire elegantă, demult apusă. A fost prieten cu Ovid Crohmălniceanu, cu Ana Blandiana și cu mulți alți scriitori și critici literari din România și din Basarabia, a scris cărți despre și în limba română. Nimeni nu cunoștea ca el literatura română, de dincoace și de dincolo de Prut, până la contemporani. Citea cu regularitate revista 22, la care era și abonat, comanda cărți în România cu o curiozitate nestinsă.
Ne rămân „Imaginea românilor în spațiul lingvistic german 1775-1918”, „Cercul literar de la Sibiu și influența catalitică a culturii germane” (împreună cu O. Crohmălniceanu), „Oglinzi paralele: studii de imagologie româno-germane”. Acesta este doar vârful aisbergului.
Din România este mai puțin vizibilă contribuția imensă a profesorului Heitmann pentru cultura română în zecile de studii și de cărți pe care le-a scris despre literatura și limba română în limba germană, dar în Germania, personalitatea domniei sale este remarcabilă. Trebuie recunoscute și amintite, mai ales, calitățile sale umane, legăturile de prietenie cu cercetătorii umaniști români, precum și ajutorul sufletesc și material dat la vremuri de restriște, când faptul de a fi cunoscut de profesorul Heitmann, la Heidelberg, era un fel de asigurare de viață pentru cei rămași în România.
Requiescat in pace, professore!
